.jpg)
Stiu ca am promis un articol despre Geoana, insa in acest moment Geoana este mai putin important decat Nastase Adrian, detinutul ce a fost premier. Si despre el inca se stie prea putin... Am preluat acest articol de pe site-ul www.badpolitics.ro...
Imi permit sa public un articol scris in 2004 in Curentul International de catre Aurel Sergiu Marinescu (odihneasca-se in pace), un unchi al lui Adrian Nastase. Articolul vine sa descrie cu un exponential lux de amanunte, viata picanta, originile de tigan, orgiile gay, prefacatoria, parvenitismul sau simtul furtului la Adrian Nastase inca din anii de pruncie. Mentionez ca autorul il denumeste generic pe Nastase sau pe cei din neamul lui, “Scatii” (adica parveniti)
Tărtăşeşti, începutul secolului XX
La o distanţă egală între Bucureşti şi Târgovişte există un sat din negura vremurilor numit Tărtăşeşti. A fost şi este o aşezare de tip Bărăgan, cu toate aspectele pozitive şi negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o ţigancă, mai focoasă decât alte ţigănci din sat. Şi tot în acele vremuri, în acelaşi Tărtăşeşti, trăia un ţăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest ţăran a prins drag de ţigancă şi – prin legătura lor nelegitimă – oacheşa, pe numele de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea naşterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofiţerul Stării Civile a trecut în certificatul de naştere “copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva şi de tatăl biologic. Ţiganca Năstase nu avea pământ, se întreţinea muncind cu ziua pe la alţii, mai înstăriţi.
Tărtăşeşti, începutul secolului XX
La o distanţă egală între Bucureşti şi Târgovişte există un sat din negura vremurilor numit Tărtăşeşti. A fost şi este o aşezare de tip Bărăgan, cu toate aspectele pozitive şi negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o ţigancă, mai focoasă decât alte ţigănci din sat. Şi tot în acele vremuri, în acelaşi Tărtăşeşti, trăia un ţăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest ţăran a prins drag de ţigancă şi – prin legătura lor nelegitimă – oacheşa, pe numele de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea naşterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofiţerul Stării Civile a trecut în certificatul de naştere “copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva şi de tatăl biologic. Ţiganca Năstase nu avea pământ, se întreţinea muncind cu ziua pe la alţii, mai înstăriţi.
Tot în acele vremuri exista un obicei care a continuat până la instaurarea comuniştilor la putere: acela al copiilor de trupă. Pentru a ajuta familiile sărace cu mulţi copii, orfanii, văduvele cu copii sau copiii din flori, unităţile militare primeau fiecare câţiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confecţionau şi lor mici uniforme, iar la cazan se găsea mereu o lingură în plus şi pentru ei. Erau un fel de soldaţi în miniatură, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacă mergeau la şcoală, tot regimentul le asigura cele necesare (cărţi, caiete, rechizite). Unii erau trimişi la şcoli de muzică şi rămâneau în Armată, la fanfara regimentelor; alţii, la vârsta de 21 de ani, se angajau şi deveneau cu timpul subofiţeri, iar cei mai dotaţi erau trimişi la liceu şi, mai departe, la studii militare superioare. Aşa s-a întâmplat şI cu puradelul Marin Năstase, care, fiind copil din flori, fără tată legal, a fost acceptat copil de trupă la un regiment. Deoarece puradelul s-a dovedit foarte bun la învăţătură, deştept, inteligent şi disciplinat, comandantul a hotărât să-l trimită la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului.
Marin Năstase nu i-a dezamăgit pe cei care au investit în el, terminând în fiecare an de studiu primul şi, ca şef de promoţie, ciclul. Comandantul regimentului a hotărât să-l mai trimită şi la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, pe care Marin Năstase a absolvit-o, tot ca şef de promoţie, după ce an de an a fost primul, dovedind a fi foarte inteligent, cu memorie bună şi extrem de disciplinat. Este promoţia anului 1943 şi, ca proaspăt sublocotenent, a fost invitat, împreună cu toţi ceilalţi şefi de promoţie ai celorlalte arme din promoţia 1943, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dăruit fiecăruia, cu această ocazie, câte o sabie şi tresele cuvenite.
După regulamentele atunci în vigoare, primii trei (şeful de promoţie şi următorii doi) de la fiecare şcoală militară aveau dreptul să-şi aleagă garnizoana. Sublocotenentul Marin Năstase a dat prima mare lovitură a vieţii sale; în loc să meargă pe front, ca ofiţer de artilerie, el a ales artileria antiaeriană şi garnizoana Braşov, unde domneau pacea, liniştea şi nici un pericol. La Braşov, sublocotenentul Marin Năstase a devenit afacerist, având timp mult liber, şi această nouă preocupare a fost a doua mare lovitură a vieţii sale: a “românizat” două magazine evreieşti. Aici suntem obligaţi să dăm câteva explicaţii: în regimul Mareşalului Ion Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost interzicerea evreilor de a avea magazine. Şi cum românii, ca şi evreii, au simţul dezvoltat al “şmecheriei” s-a găsit şi soluţia: un român (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele său trecut pe firmă, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul aparţinea tot vechiului proprietar, nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comerţ, dar primea lunar o cotă de 25-40% din veniturile realizate. De la cele două magazine de încălţăminte, Marin Năstase încasa, ca proprietar-fantomă, sume frumoase, lunar, afacerea fiind înfloritoare, şi devenind, cu încetul, foarte bogat. Trebuie spus că, între timp, ţăranul Dumitru din Tărtăşeşti s-a căsătorit oficial cu ţiganca Năstase – mama sublocotenentului Marin Năstase. Din căsătoria celor doi, au mai rezultat doi copii: un băiat, Constantin (Costel) şi o fată, ambii cu numele de familie al tatălui – Dumitru. Sublocotenentul Marin Năstase a cumpărat câteva zeci de hectare de pământ agricol în Tărtăşeşti, zeci de stupi de albine şi oi, două autoturisme, toate asigurându-i o viaţă trăită din plin, ceea ce un ofiţer tânăr nu-şi prea putea permite doar din soldă. El a dovedit un apetit de îmbogăţire greu de egalat.
Năstase Scatiu are o cădere
A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de armata roşie. Slt. Marin Năstase, zis Titi, într-o zi, în Bucureşti, şi-a parcat maşina pe o stradă oarecare şi, când s-a întors, maşina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o, cu un sovietic la volan. A ţipat, a strigat “hoţu”, a fugit după maşină şi chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de poliţişti români şi anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI. Nu a fost reţinut mai mult decât durata anchetei, l-au eliberat, dar maşina sa a trecut, pentru totdeauna, la sovietici. A doua maşină şi-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o şiră de coceni de porumb, dar în urma unui denunţ i-a fost şi ea confiscată. Pământul l-a împărţit formal între membrii familiei, ca şi stupii, oile sau animalele de povară, aşa, ca să nu mai poată fi acuzat de moşier ori chiabur. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile Armatei (încă regale), devenind şomer prin voinţa generalului Walter Neuländer, zis mai apoi Roman.
Conform legilor de atunci, ofiţerii deblocaţi se mai bucurau de unele avantaje. Li se echivalau în majoritate examenele din şcolile militare, urmând a susţine un număr mic de examene de diferenţă, plus înţelegerea profesorilor universitari faţă de aceşti studenţi tomnatici. Şi astfel, foştii ofiţeri de infanterie, jandarmi ş. a. deveneau licenţiaţI în drept, iar foştii ofiţeri de artilerie, geniu, aviaţie, marină se transformau în ingineri. Astfel a devenit în 1947-48 şi fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.
Inginer Năstase Scatiu , necazuri, bucurii, succese
Inginer ca inginer, dar sărac, Marin Năstase primise o grea lovitură din partea regimului comunist chiar în trăsătura lui esenţială: aviditatea faţă de puterea banului. A început o viaţă precară, cu un salariu modest, în urma averii pierdute, căsătorit şi repede divorţat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist şi antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiaţi, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la faţă de ură şi profera cele mai grave acuzaţii împotriva comuniştilor locali şi sovietici.
În 1949, a cunoscut-o, întâmplător, pe aceea care îi va fi soţie până la moarte, domnişoara Elena Dragomirescu, din Bucureşti, fiica lui Gheorghe Dragomirescu, salariat la “Griviţa Roşie”, şi a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era forte frumoasă. S-au întâlnit-văzut-plăcut-iubit, căsătorindu-se în acelaşi an. Elena Năstase, fină, delicată, orăşeancă, nu cunoscuse muncile agricole, a fost repede transformată în mână de lucru, ea, sclavă, şi el, Titi, tiranul. Încă de la începutul căsătoriei s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtăşeşti, la muncile casnice şi ale câmpului, să facă mămăligă într-un ceaun uriaş pentru lucrătorii zilieri ai pământurilor împărţite formal între rude, sub supravegherea de cerber a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea. În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinţi. Apoi, după alţi doi ani. |n 1952 s-a născut sora lui, Dana.
Desigur, se ştie cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obţine un serviciu, iar soţul, deşi inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viaţă prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi şi alte alimente venite de la Tărtăşeşti. Iniţial, au locuit pe Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofiţer la Braşov, pe numele surorii sale, după legalizarea relaţiei tatălui său cu ţiganca Năstase, dar sora lui Marin a decedat, tânără şi nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soţ a fost mizerabilă. Dimineaţa, toată viaţa sa, lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiţi şi ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun restaurant sau spectacol. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înfiinţatul Institut de Petrol şi Gaze Bucureşti, financiar sau material, nu s-a schimbat nimic în viaţa de familie, decât că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la ţigara “Carpaţi” la “Kent” şi a continuat să ia prânzul la cantina institutului, la “Coş“ sau la vreun restaurant întâmplător. Aproape a uitat că are o soţie, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie cumva sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură ţigănească, mereu irascibilă faţă de soţie. A lovit-o şi a bătut-o, de zeci de ori, pentru motive născute din firea lui agresivă. Când se enerva, mai din nimic, se îngălbenea şi tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, îşi mai aducea aminte că trebuie să fie şi bărbatul soţiei sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu şi-a explicat de ce Titi al ei este aşa de rece cu ea şi de ce timpul liber şi-l petrece cu “prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofiţer, camarad şi amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l la “prieten” acasă, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-şi putea închipui în naivitatea şi în necunoaşterea de atunci sau în lipsa de educaţie sexuală crasă că ar putea exista relaţii amoroase între bărbaţi. Deci Marin Năstase – Titi, zis Ţapu, de către unii cunoscuţi sau cunoscători, era… BISEXUAL.
Şi-a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuinţă pe strada 7 Scaune şi şi-a cumpărat o maşină. Şi încă un pas: după puţini ani, s-a mutat iar într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje care, naţionalizat acum, aparţinu-se Fundaţiei “Elias”, bloc situat pe o stradă perpendiculară pe Calea Moşilor, foarte aproape de aceasta, cât şi de Piaţa Moşilor.
Fiul lui, Adrian, a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din Bucureşti şi a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanţele de vară şi le petrecea la Tărtăşeşti, unde Marin Năstase îşi ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească, renovată şi mărită, acolo îi erau părinţii, unchii, mătuşile, verişorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, Ady zburda împreună cu alţi copii din sat, adică prietenii copilăriei sale: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Frejes, originară din Bacău şi devenită cetăţean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar de formă al faimosului restaurant CAPŞA, fost naţionalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară, printre tot felul de nebunii copilăreşti, păşteau vitele împreună, furau fructe din livezile oamenilor şi toate celelalte. Când a ajuns mare om politic, Ady nu şi-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia, poliţaiul corupt, care şi-a construit o vilă de miliarde la Tărtăşeşti l-a făcut general, mai marele poliţiştilor pe capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase şi Zaharia, l-a folosit drept paravan la cumpărarea restaurantului CAPŞA. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat a utilizat-o şi Marin Năstase, folosindu-şi rudele când a divizat suprafaţa de teren agricol, stupii de albine şi oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la “chiaburi”.
Metoda aceasta de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecţionată de Ady în cariera sa financiară şi politică. În cazul lui Grigore Bivolaru, când a fost descoperit ca “inginer financiar” păgubind statul cu 2300 miliarde lei şi a fost invitat la Procuratură, deşi era deputat PDSR, în opoziţie, Ady, prietenul din copilărie ajuns preşedinte de partid şi senator, a organizat la repezeală un marş la Procuratură, cu circa 40 de deputaţi şi senatori PDSR, unde a protestat, considerând actul ca persecuţie politică. După ani de tergiversări şi dispariţii de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoţ de găini primeşte 2 ani.
Ce naşte din pisică şoareci mănâncă sau aşchia nu sare departe de trunchi
Anii au trecut în goana lor nebună, Ady a crescut şi a ajuns elev în cursul superior al aceluiaşi liceu, Nr.1, fost Colegiul Naţional “Sfântul Sava”. Viaţa familiei Năstase a mers în acelaşi fel până prin 1963-64, când Marin Năstase, anticomunistul convins şi antisovieticul şi mai convins, a hotărât să se înscrie în rândurile PCR, spunând celor apropiaţi chiar aşa: “Îmi dau seama că viitorul este al comunismului, mă înscriu în PCR şi la fel îmi voi înscrie şi copiii în partid”. Marin Năstase s-a ţinut de cuvânt, s-a înscris şi a devenit membru PCR. Din acel moment, viaţa lui şi a copiilor săi a luat o nouă direcţie, aceea a imposturii, deoarece el nu a urmărit decât avantajele materiale imediate, nici vorbă de vreo motivare ideologică!
Alesul Românilor pentru Preşedintele lor
Pe măsură ce creştea, Adrian (Ady) afişa evident caracteristicile rasei bunicii lui de la Tărtăşeşti: viclean şi hoţ ; în schimb, sora lui, Dana, semăna cu mama ei: blândă, naivă, chiar prostuţă. La 12 ani, Ady şi-a descoperit, subit, bucuria de a se juca la vărul său mai mic cu 6 ani, şi de aceea îl vizita aproape zilnic, după şcoală. Dar nu ca să se distreze altfel decât cu timbrele poştale din cele trei clasoare ale unchiului său. Şi astfel, zi de zi, cum apărea, după ce mătuşa sa îl trata cu sandvişuri, el cerea clasoarele cu timbre, “ca să se joace”. După câteva săptămâni, matuşa a observat că nu mai exista nici un timbru în cele trei clasoare. Aşa a început, cu furtişagul, să colectioneze mărci poştale. Şi, de atunci, i s-a dezvoltat dorinţa de a colecta, mai ales prin acaparare şi furt. Odată cu noua poziţie privilegiată a lui Marin Năstase (Titi), nu numai de membru de partid, cât şi de colaborator al securităţii, sunt indicii că şi Ady a fost, încă de pe atunci, din ultimele clase de liceu, “adoptat” de Securitate. Deodată a devenit elev fruntaş, iar atunci când la liceu venea vreo delegaţie de străini din ţările capitaliste, întotdeauna cuvântul de “bun-venit”, în limbile engleză sau franceză, era rostit de elevul Năstase M. Adrian.
Când era în ultima clasă de liceu, în revista “Magazin istoric” au apărut, sub semnătura lui, unele comunicări sau precizări privind evenimente ori conducători din istoria medievală a României, în special din zonele Banatului şi Transilvaniei. Unele comunicări erau inedite, rodul “cercetărilor” elevului Năstase M. Adrian, uneori precise puneri la punct. Probabil că atunci mulţi s-au mirat sau l-au lăudat pe autorul unor asemenea studii serioase, cu toată vârsta sa adolescentină. Nimeni însă nu a ştiut că de fapt contribuţia lui Adrian – elevul minune – nu era decât semnătura, căci autorul adevărat era “iubitul” lui, fostul profesor de istorie Ion D. Suciu, de la Universitatea din Bucureşti, epurat din cadrele universitare în 1946, condamnat politic de trei ori şi binecunoscut ca homosexual, dar şi ca un specialist în istoria medievală a Banatului şi Transilvaniei.
Aşchia nu sare departe de trunchi
Legătura lor a fost de lungă durată, ba chiar au purtat şi verighete. Deşi Ionică Suciu era mult mai în vârstă, legătura a fost pasională, şi astfel a apărut şi această moştenire de la tatăl său – bisexualitatea. Într-o seară, Adrian a plecat, beat de amor şi de alcool, de la Suciu. Aproape de casă a cazut pe trotuar, poziţie în care l-a găsit taică-său. Acesta, în loc să reclame cazul la miliţie sau să-l confrunte pe Suciu, i-a dat doar un telefon, rugându-l să-i lase băiatul în pace. Ştia el ce ştia!
Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept şi, ca student, şi-a continuat viaţa sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenţi negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază. Şi biata mamă, în naivitatea femeilor generaţiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei aşa de studios.
Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian prin “spălarea creierului”, în mod constructiv, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent şi că va ajunge mare, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că aşa sunau indicaţiile de sus. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieţii sale – a încercat, mai întâi la Timişoara, să-şi ia un doctorat, dar nu a reuşit. Atunci a pus în mişcare toată mierea stupilor din Tărtăşeşti, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole şi – cu banii adunaţi, plus “o vorbă bună” de la “Secu” – şi-a luat titlul de doctor în “izotopi radioactivi”, la Bucureşti. Aşa că a devenit Doctor Inginer Marin Năstase, fără să ştie ceva despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător ştiintific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizică atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit să justifice că nu-i un oarecare ingineraş, ci un om de ştiinţă, adică un doctor-inginer sadea. Şi în această calitate a făcut, ulterior, parte din mai multe delegaţii de oameni de ştiinţă români, care au mers în străinătate, ca invitaţi la diferite ocazii. Iar Marin Titi Năstase participa ca “ochiul şi urechea” vigilentei Securităţi, fără teama ca un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegaţii în Cehoslovacia, China, Franţa, Suedia (6 luni), şi alte ţări; ca rezultat al acestor plecări, situaţia familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiţi pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: maşina, ţigările “Kent”, mesele la restaurant. Soţia, biata lui consoartă, a purtat acelaşi palton (făcut dintr-o manta militărească transformată şi vopsită) peste 20 de ani. Şi tot cartofii şi fasolea au fost hrana ei şI a copiilor. În toţi aceşti ani de urcuş vertiginos al semi-ţiganului Marin Năstase, el şi-a mai pregătit o lovitură de “imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) şi a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea-militar. Cum comuniştii au căutat cu insistentă să-şi aibă eroii lor antifascişti, Marin Năstase şi-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; dealtfel era şi greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârşitul războiului. Basmul bulibaşei suna cam aşa: a fost odată, ca niciodată, în Braşov, şi se făcea că un tânăr ofiţer de antiaeriană, care şoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, a doua zi imediat după 23 August 1944, pe una din străzile oraşului; deodată a apărut o coloană germană de camioane cu soldaţi şi armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie şi mare grăbire. Comandantul coloanei, un ofiţer superior, văzând un chipeş ofiţer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana şi, politicos, l-a întrebat pe ofiţerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcţia spre vest, spre Cluj. Proastă inspiraţie a ofiţerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Braşovului, oraş care avea pe atunci o bună populatie săsească, l-a preferat pe ofiţerul român ce nutrea în ascuns sentimente de ură faţă de fascişti şi de mare admiraţie faţă de armata şi poporul rus “libertate ne-a adus”. Ca urmare, ofiţerul român i-a indicat o direcţie contrarie, care mergea spre Moldova, şi care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine ştiut de bulibaşa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcţia indicată de ofiţerul Năstase şi s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roşie, biruitoare.
Prin anii 80, după această poveste, s-a turnat un film, inspirat din lupta contra fascismului. Năstase a fost consilierul regizorului şi a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar şi o primă suplimentară şi decoraţii. Nimeni nu s-a întrebat în anii turnării acestui film fantezist dacă sublocotenentul Năstase chiar a săvârşit asemenea faptă şi, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 totuşi a fost epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului şi comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ţinut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima faţă de partid şi devotat instituţiei cu care colabora? Într-adevăr, a avut grija ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmboviţa sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, şi cu asta a considerat că nu a mai ascuns nimic tovarăşilor, nici măcar averea de la Tărtăşeşti.
După terminarea Facultăţii de Drept şi obţinerea licenţei, Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, repartizat… ştiţi de cine. Dar a mai deţinut o funcţie: a fost cooptat ca membru al Asociaţiei de Strângere a Relaţiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociaţiei de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză, etc., etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor ţări, cu ocazia sărbătorilor lor naţionale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj, datorită pătrunderii şi cunoştinţelor sale în limbile engleză şi franceză, învăţate cu meditatori, avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru securitate cât şi pentru el. Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul străinilor în trecere prin teritoriul român, adică pe un american, de exemplu, îl cunoştea la Ambasada SUA, unde Ady era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenţei SUA, 4 Iulie. Adrian, amabil şi serviabil, americanul, fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înţelege. Adrian îl invita la Operă, la Athenée Palace, şi în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciţiei, să afle scopul precis al vizitei americanului la Bucureşti; putea constata orice din întrebările puse, ce-l interesa. Afla dacă intenţiona să întâlnească o anumită persoană, cetăţean român şi, în acelaşI timp, găsea şi partenere ori parteneri pentru relaţiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situaţie, să-l bănuiască pe Adişor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu statea decât acasă şi cunoştea doar drumul spre piaţă. Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relaţiile cu familia ei erau rupte, la cererea soţului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraţionist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franţei de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), aşa că Adişor, pe post de fetiţă, a primit imediat paşaportul şi a plecat pe malurile Senei, unde a avut o “lună de miere” de toată frumuseţea; franţuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franţa şi l-a făcut pe deplin fericit. Întors în ţară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta ca băiat. La Ambasada USA a întâlnit o tânără naivă, americancă, ai cărei părinţi, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni şi cu care a întreţinut nu numai relaţii sexuale normale, dar a şi întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorinţe de a fi conducător al României, i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitalişti. Tânăra newyorkeză era atât de prostuţă încât a citit notele informative despre ea, făcute de iubitul ei, care, din neglijenţă, le-a uitat în cameră. Când l-a întrebat despre ele, el a liniştit-o că aşa trebuie procedat prin lege când găzduieşti cetăţeni străini şi a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale şederi în ţară şi cine este cel care voia să-i fie ginere, şi şi-a chemat fata urgent la New York, i-a spus totul şi a trimis-o în Franţa, la studii, aşa că ţesătura lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce ştia tatăl ei. Reacţia imediată a lui Adrian faţă de un prieten a fost: “De unde ştie el? A fost la c… meu?”.
Probabil că au mai apărut şi alte asemenea “iubiri”. Iar despre cei descusuţi informativ se va afla doar dacă vreodată vor fi date publicităţii dosarele şi dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE şi ale procesului Suciu).
A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de armata roşie. Slt. Marin Năstase, zis Titi, într-o zi, în Bucureşti, şi-a parcat maşina pe o stradă oarecare şi, când s-a întors, maşina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o, cu un sovietic la volan. A ţipat, a strigat “hoţu”, a fugit după maşină şi chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de poliţişti români şi anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI. Nu a fost reţinut mai mult decât durata anchetei, l-au eliberat, dar maşina sa a trecut, pentru totdeauna, la sovietici. A doua maşină şi-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o şiră de coceni de porumb, dar în urma unui denunţ i-a fost şi ea confiscată. Pământul l-a împărţit formal între membrii familiei, ca şi stupii, oile sau animalele de povară, aşa, ca să nu mai poată fi acuzat de moşier ori chiabur. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile Armatei (încă regale), devenind şomer prin voinţa generalului Walter Neuländer, zis mai apoi Roman.
Conform legilor de atunci, ofiţerii deblocaţi se mai bucurau de unele avantaje. Li se echivalau în majoritate examenele din şcolile militare, urmând a susţine un număr mic de examene de diferenţă, plus înţelegerea profesorilor universitari faţă de aceşti studenţi tomnatici. Şi astfel, foştii ofiţeri de infanterie, jandarmi ş. a. deveneau licenţiaţI în drept, iar foştii ofiţeri de artilerie, geniu, aviaţie, marină se transformau în ingineri. Astfel a devenit în 1947-48 şi fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.
Inginer Năstase Scatiu , necazuri, bucurii, succese
Inginer ca inginer, dar sărac, Marin Năstase primise o grea lovitură din partea regimului comunist chiar în trăsătura lui esenţială: aviditatea faţă de puterea banului. A început o viaţă precară, cu un salariu modest, în urma averii pierdute, căsătorit şi repede divorţat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist şi antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiaţi, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la faţă de ură şi profera cele mai grave acuzaţii împotriva comuniştilor locali şi sovietici.
În 1949, a cunoscut-o, întâmplător, pe aceea care îi va fi soţie până la moarte, domnişoara Elena Dragomirescu, din Bucureşti, fiica lui Gheorghe Dragomirescu, salariat la “Griviţa Roşie”, şi a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era forte frumoasă. S-au întâlnit-văzut-plăcut-iubit, căsătorindu-se în acelaşi an. Elena Năstase, fină, delicată, orăşeancă, nu cunoscuse muncile agricole, a fost repede transformată în mână de lucru, ea, sclavă, şi el, Titi, tiranul. Încă de la începutul căsătoriei s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtăşeşti, la muncile casnice şi ale câmpului, să facă mămăligă într-un ceaun uriaş pentru lucrătorii zilieri ai pământurilor împărţite formal între rude, sub supravegherea de cerber a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea. În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinţi. Apoi, după alţi doi ani. |n 1952 s-a născut sora lui, Dana.
Desigur, se ştie cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obţine un serviciu, iar soţul, deşi inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viaţă prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi şi alte alimente venite de la Tărtăşeşti. Iniţial, au locuit pe Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofiţer la Braşov, pe numele surorii sale, după legalizarea relaţiei tatălui său cu ţiganca Năstase, dar sora lui Marin a decedat, tânără şi nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soţ a fost mizerabilă. Dimineaţa, toată viaţa sa, lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiţi şi ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun restaurant sau spectacol. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înfiinţatul Institut de Petrol şi Gaze Bucureşti, financiar sau material, nu s-a schimbat nimic în viaţa de familie, decât că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la ţigara “Carpaţi” la “Kent” şi a continuat să ia prânzul la cantina institutului, la “Coş“ sau la vreun restaurant întâmplător. Aproape a uitat că are o soţie, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie cumva sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură ţigănească, mereu irascibilă faţă de soţie. A lovit-o şi a bătut-o, de zeci de ori, pentru motive născute din firea lui agresivă. Când se enerva, mai din nimic, se îngălbenea şi tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, îşi mai aducea aminte că trebuie să fie şi bărbatul soţiei sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu şi-a explicat de ce Titi al ei este aşa de rece cu ea şi de ce timpul liber şi-l petrece cu “prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofiţer, camarad şi amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l la “prieten” acasă, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-şi putea închipui în naivitatea şi în necunoaşterea de atunci sau în lipsa de educaţie sexuală crasă că ar putea exista relaţii amoroase între bărbaţi. Deci Marin Năstase – Titi, zis Ţapu, de către unii cunoscuţi sau cunoscători, era… BISEXUAL.
Şi-a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuinţă pe strada 7 Scaune şi şi-a cumpărat o maşină. Şi încă un pas: după puţini ani, s-a mutat iar într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje care, naţionalizat acum, aparţinu-se Fundaţiei “Elias”, bloc situat pe o stradă perpendiculară pe Calea Moşilor, foarte aproape de aceasta, cât şi de Piaţa Moşilor.
Fiul lui, Adrian, a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din Bucureşti şi a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanţele de vară şi le petrecea la Tărtăşeşti, unde Marin Năstase îşi ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească, renovată şi mărită, acolo îi erau părinţii, unchii, mătuşile, verişorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, Ady zburda împreună cu alţi copii din sat, adică prietenii copilăriei sale: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Frejes, originară din Bacău şi devenită cetăţean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar de formă al faimosului restaurant CAPŞA, fost naţionalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară, printre tot felul de nebunii copilăreşti, păşteau vitele împreună, furau fructe din livezile oamenilor şi toate celelalte. Când a ajuns mare om politic, Ady nu şi-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia, poliţaiul corupt, care şi-a construit o vilă de miliarde la Tărtăşeşti l-a făcut general, mai marele poliţiştilor pe capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase şi Zaharia, l-a folosit drept paravan la cumpărarea restaurantului CAPŞA. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat a utilizat-o şi Marin Năstase, folosindu-şi rudele când a divizat suprafaţa de teren agricol, stupii de albine şi oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la “chiaburi”.
Metoda aceasta de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecţionată de Ady în cariera sa financiară şi politică. În cazul lui Grigore Bivolaru, când a fost descoperit ca “inginer financiar” păgubind statul cu 2300 miliarde lei şi a fost invitat la Procuratură, deşi era deputat PDSR, în opoziţie, Ady, prietenul din copilărie ajuns preşedinte de partid şi senator, a organizat la repezeală un marş la Procuratură, cu circa 40 de deputaţi şi senatori PDSR, unde a protestat, considerând actul ca persecuţie politică. După ani de tergiversări şi dispariţii de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoţ de găini primeşte 2 ani.
Ce naşte din pisică şoareci mănâncă sau aşchia nu sare departe de trunchi
Anii au trecut în goana lor nebună, Ady a crescut şi a ajuns elev în cursul superior al aceluiaşi liceu, Nr.1, fost Colegiul Naţional “Sfântul Sava”. Viaţa familiei Năstase a mers în acelaşi fel până prin 1963-64, când Marin Năstase, anticomunistul convins şi antisovieticul şi mai convins, a hotărât să se înscrie în rândurile PCR, spunând celor apropiaţi chiar aşa: “Îmi dau seama că viitorul este al comunismului, mă înscriu în PCR şi la fel îmi voi înscrie şi copiii în partid”. Marin Năstase s-a ţinut de cuvânt, s-a înscris şi a devenit membru PCR. Din acel moment, viaţa lui şi a copiilor săi a luat o nouă direcţie, aceea a imposturii, deoarece el nu a urmărit decât avantajele materiale imediate, nici vorbă de vreo motivare ideologică!
Alesul Românilor pentru Preşedintele lor
Pe măsură ce creştea, Adrian (Ady) afişa evident caracteristicile rasei bunicii lui de la Tărtăşeşti: viclean şi hoţ ; în schimb, sora lui, Dana, semăna cu mama ei: blândă, naivă, chiar prostuţă. La 12 ani, Ady şi-a descoperit, subit, bucuria de a se juca la vărul său mai mic cu 6 ani, şi de aceea îl vizita aproape zilnic, după şcoală. Dar nu ca să se distreze altfel decât cu timbrele poştale din cele trei clasoare ale unchiului său. Şi astfel, zi de zi, cum apărea, după ce mătuşa sa îl trata cu sandvişuri, el cerea clasoarele cu timbre, “ca să se joace”. După câteva săptămâni, matuşa a observat că nu mai exista nici un timbru în cele trei clasoare. Aşa a început, cu furtişagul, să colectioneze mărci poştale. Şi, de atunci, i s-a dezvoltat dorinţa de a colecta, mai ales prin acaparare şi furt. Odată cu noua poziţie privilegiată a lui Marin Năstase (Titi), nu numai de membru de partid, cât şi de colaborator al securităţii, sunt indicii că şi Ady a fost, încă de pe atunci, din ultimele clase de liceu, “adoptat” de Securitate. Deodată a devenit elev fruntaş, iar atunci când la liceu venea vreo delegaţie de străini din ţările capitaliste, întotdeauna cuvântul de “bun-venit”, în limbile engleză sau franceză, era rostit de elevul Năstase M. Adrian.
Când era în ultima clasă de liceu, în revista “Magazin istoric” au apărut, sub semnătura lui, unele comunicări sau precizări privind evenimente ori conducători din istoria medievală a României, în special din zonele Banatului şi Transilvaniei. Unele comunicări erau inedite, rodul “cercetărilor” elevului Năstase M. Adrian, uneori precise puneri la punct. Probabil că atunci mulţi s-au mirat sau l-au lăudat pe autorul unor asemenea studii serioase, cu toată vârsta sa adolescentină. Nimeni însă nu a ştiut că de fapt contribuţia lui Adrian – elevul minune – nu era decât semnătura, căci autorul adevărat era “iubitul” lui, fostul profesor de istorie Ion D. Suciu, de la Universitatea din Bucureşti, epurat din cadrele universitare în 1946, condamnat politic de trei ori şi binecunoscut ca homosexual, dar şi ca un specialist în istoria medievală a Banatului şi Transilvaniei.
Aşchia nu sare departe de trunchi
Legătura lor a fost de lungă durată, ba chiar au purtat şi verighete. Deşi Ionică Suciu era mult mai în vârstă, legătura a fost pasională, şi astfel a apărut şi această moştenire de la tatăl său – bisexualitatea. Într-o seară, Adrian a plecat, beat de amor şi de alcool, de la Suciu. Aproape de casă a cazut pe trotuar, poziţie în care l-a găsit taică-său. Acesta, în loc să reclame cazul la miliţie sau să-l confrunte pe Suciu, i-a dat doar un telefon, rugându-l să-i lase băiatul în pace. Ştia el ce ştia!
Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept şi, ca student, şi-a continuat viaţa sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenţi negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază. Şi biata mamă, în naivitatea femeilor generaţiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei aşa de studios.
Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian prin “spălarea creierului”, în mod constructiv, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent şi că va ajunge mare, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că aşa sunau indicaţiile de sus. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieţii sale – a încercat, mai întâi la Timişoara, să-şi ia un doctorat, dar nu a reuşit. Atunci a pus în mişcare toată mierea stupilor din Tărtăşeşti, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole şi – cu banii adunaţi, plus “o vorbă bună” de la “Secu” – şi-a luat titlul de doctor în “izotopi radioactivi”, la Bucureşti. Aşa că a devenit Doctor Inginer Marin Năstase, fără să ştie ceva despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător ştiintific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizică atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit să justifice că nu-i un oarecare ingineraş, ci un om de ştiinţă, adică un doctor-inginer sadea. Şi în această calitate a făcut, ulterior, parte din mai multe delegaţii de oameni de ştiinţă români, care au mers în străinătate, ca invitaţi la diferite ocazii. Iar Marin Titi Năstase participa ca “ochiul şi urechea” vigilentei Securităţi, fără teama ca un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegaţii în Cehoslovacia, China, Franţa, Suedia (6 luni), şi alte ţări; ca rezultat al acestor plecări, situaţia familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiţi pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: maşina, ţigările “Kent”, mesele la restaurant. Soţia, biata lui consoartă, a purtat acelaşi palton (făcut dintr-o manta militărească transformată şi vopsită) peste 20 de ani. Şi tot cartofii şi fasolea au fost hrana ei şI a copiilor. În toţi aceşti ani de urcuş vertiginos al semi-ţiganului Marin Năstase, el şi-a mai pregătit o lovitură de “imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) şi a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea-militar. Cum comuniştii au căutat cu insistentă să-şi aibă eroii lor antifascişti, Marin Năstase şi-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; dealtfel era şi greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârşitul războiului. Basmul bulibaşei suna cam aşa: a fost odată, ca niciodată, în Braşov, şi se făcea că un tânăr ofiţer de antiaeriană, care şoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, a doua zi imediat după 23 August 1944, pe una din străzile oraşului; deodată a apărut o coloană germană de camioane cu soldaţi şi armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie şi mare grăbire. Comandantul coloanei, un ofiţer superior, văzând un chipeş ofiţer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana şi, politicos, l-a întrebat pe ofiţerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcţia spre vest, spre Cluj. Proastă inspiraţie a ofiţerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Braşovului, oraş care avea pe atunci o bună populatie săsească, l-a preferat pe ofiţerul român ce nutrea în ascuns sentimente de ură faţă de fascişti şi de mare admiraţie faţă de armata şi poporul rus “libertate ne-a adus”. Ca urmare, ofiţerul român i-a indicat o direcţie contrarie, care mergea spre Moldova, şi care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine ştiut de bulibaşa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcţia indicată de ofiţerul Năstase şi s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roşie, biruitoare.
Prin anii 80, după această poveste, s-a turnat un film, inspirat din lupta contra fascismului. Năstase a fost consilierul regizorului şi a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar şi o primă suplimentară şi decoraţii. Nimeni nu s-a întrebat în anii turnării acestui film fantezist dacă sublocotenentul Năstase chiar a săvârşit asemenea faptă şi, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 totuşi a fost epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului şi comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ţinut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima faţă de partid şi devotat instituţiei cu care colabora? Într-adevăr, a avut grija ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmboviţa sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, şi cu asta a considerat că nu a mai ascuns nimic tovarăşilor, nici măcar averea de la Tărtăşeşti.
După terminarea Facultăţii de Drept şi obţinerea licenţei, Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, repartizat… ştiţi de cine. Dar a mai deţinut o funcţie: a fost cooptat ca membru al Asociaţiei de Strângere a Relaţiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociaţiei de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză, etc., etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor ţări, cu ocazia sărbătorilor lor naţionale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj, datorită pătrunderii şi cunoştinţelor sale în limbile engleză şi franceză, învăţate cu meditatori, avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru securitate cât şi pentru el. Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul străinilor în trecere prin teritoriul român, adică pe un american, de exemplu, îl cunoştea la Ambasada SUA, unde Ady era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenţei SUA, 4 Iulie. Adrian, amabil şi serviabil, americanul, fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înţelege. Adrian îl invita la Operă, la Athenée Palace, şi în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciţiei, să afle scopul precis al vizitei americanului la Bucureşti; putea constata orice din întrebările puse, ce-l interesa. Afla dacă intenţiona să întâlnească o anumită persoană, cetăţean român şi, în acelaşI timp, găsea şi partenere ori parteneri pentru relaţiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situaţie, să-l bănuiască pe Adişor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu statea decât acasă şi cunoştea doar drumul spre piaţă. Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relaţiile cu familia ei erau rupte, la cererea soţului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraţionist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franţei de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), aşa că Adişor, pe post de fetiţă, a primit imediat paşaportul şi a plecat pe malurile Senei, unde a avut o “lună de miere” de toată frumuseţea; franţuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franţa şi l-a făcut pe deplin fericit. Întors în ţară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta ca băiat. La Ambasada USA a întâlnit o tânără naivă, americancă, ai cărei părinţi, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni şi cu care a întreţinut nu numai relaţii sexuale normale, dar a şi întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorinţe de a fi conducător al României, i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitalişti. Tânăra newyorkeză era atât de prostuţă încât a citit notele informative despre ea, făcute de iubitul ei, care, din neglijenţă, le-a uitat în cameră. Când l-a întrebat despre ele, el a liniştit-o că aşa trebuie procedat prin lege când găzduieşti cetăţeni străini şi a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale şederi în ţară şi cine este cel care voia să-i fie ginere, şi şi-a chemat fata urgent la New York, i-a spus totul şi a trimis-o în Franţa, la studii, aşa că ţesătura lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce ştia tatăl ei. Reacţia imediată a lui Adrian faţă de un prieten a fost: “De unde ştie el? A fost la c… meu?”.
Probabil că au mai apărut şi alte asemenea “iubiri”. Iar despre cei descusuţi informativ se va afla doar dacă vreodată vor fi date publicităţii dosarele şi dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE şi ale procesului Suciu).
Când, cu câţiva ani în urmă, a izbucnit scandalul Priboi, presa întreagă a înregistrat acţiunile furioase de apărare a lui Priboi de către primul ministru al României, Adrian Năstase. Ce legătură poate fi (că de rudenie nu este) între un pretins intelectual de rasă, doctor în drept, profesor universitar şi un ofiţer torţionar, dovedit semidoct şi semianalfabet original, recrutat din drojdia societăţii şi instruit în şcolile poliţiei politice, unde a învăţat ura de clasă, ura de oameni, deci o brută? Priboi i-a botezat lui Năstase primul copil. Priboi a fost ridicat de Năstase în ritmul urcuşului său politic: purtător de cuvânt, deputat PSD, consilier personal. Şi nimeni nu s-a întrebat de ce Năstase urăşte ideea deconspirării securităţii şi s-a opus cu vehemenţă ca dosarul lui Priboi să fie făcut public. Explicaţia este simplă: Priboi a fost legătura lui Năstase cu Securitatea, a fost îndrumătorul lui. Dacă Priboi este descoperit şi, eventual, adus în faţa justiţiei, atunci el va vorbi şi de Adrian Năstase şi de colaborarea lor. Or, în acest caz, urmează prăbuşirea de pe înaltul soclu pe care şi l-a construit.
Presa din ţară a anunţat că la examenul de bacalaureat părinţii au fost de acord să se facă publice rezultatele obţinute de elevi, cu o singură excepţie: părinţii elevului Andrei A. Năstase (Adrian şi Dana) de la Liceul “Jean Monet”. Iniţial s-ar putea aprecia modestia şi dorinţa de a păstra un secret familial. Dar n-a fost să fie aşa! La finalul examenului de bacalaureat s-a anunţat, de data asta, că odrasla premierului a obţinut cea mai mare notă şi pe liceu, şi pe Bucureşti. Şi atunci unde ar fi modestia? Faptul a reamintit celor ce cunosc amănuntele o altă asemenea situaţie, petrecută cu câteva decade înainte, dar cu alţi actori pe scenă. Dana, sora lui Adrian, a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie (secţia engleză) şi a căzut la examen, fapt pentru care plângea acasă în hohote, cu toate consolările mamei sale. Tatăl, Marin Năstase, nu era acasă. Când a venit, el şi-a găsit fiica în lacrimi. A aflat cauza, şi-a îmbrăcat pardesiul imediat şi a ieşit în răcoarea serii de toamnă. După o oră s-a întors şi vesel i-a spus fetei: ai reuşit! A doua zi, pe listele celor reuşiţi la admiterea la limba engleză a apărut şi numele Năstase M. Dana. Este de bănuit că tăticul a făcut un târg acolo unde s-a dus, fiindcă la absolvirea facultăţii Dana nu a fost angajată ca profesoară, ci ca salariată a unei firme de comerţ exterior. Or, se ştie de cine aparţineau Comerţul Exterior, Externele, Turismul, ş.a. Dana a fost trimisă imediat în Siria, apoi în Norvegia şi Olanda (în coasta NATO). După 1989, a avut servicii numai în contact cu străinii, la Sofitel, Soros şi la mulţi alţii, la fel de importanţi. Aşa că istoria s-a repetat, între două examene: tatăl a avut timpul să aranjeze ca fiul său să cunoască subiectele (sau altă metodă) pentru evitarea oricărei surprize.”
Postări
Poveste adevarata Faceam pe Tehnicianul ,CU misiunea de a organiya veniri si gayduiri a celor mai importanti oameni din FSN si apoi PDSR in judetul meu care ma adoptat cu multi ani in urma DUPA revolutie Seful de cadrea devenit mai apoi Deputat MA instintat BA Nelu (numele meu este altul).tu ai calificare de Tehnician Radio obtinuta pe merit militar DE ayi nu mai esti Macaragiu EI mie imi place ce fac GATA vei primi apartament il vei plati din salrul tau IN noua functie Electrician intretinere Diploma obtinuta .din cursurile Facute cu distinsul Profesor Marian Pisc care ma lasa sa predau colegilor Electronica industriala si de comunicati radio .GATA cu laudele mele Yarva mare vine Nastase iliescu Petre Roman,si de fapt tot clanul .FSN.Nastase ma Privit eram prost imbracat De om cu 5 copilasi DAR ochiul meu de taran cu educatie la Fixat ,mia yambit si A yis da acest om preyinta esrioyitate pastratil NECAZ mar Petre Roman nu ma agreia Chear lea yis SPPISTILOR ,cand mai viu prin orasul Rosu a fost Rosu este si azi Sa nul mai vad păe taranul asta LA chemat pe liderul de sindicat Si a ordonat CE dracu bai Nu aveti vre un costum de haine sai dati taranoiului asta EI bine mia dat DAR era de talie foarte mare La urmatoarea vizita MAU ascuns in WC sa nu mai fiu vayut de GAY Roman ,povestea ar putea fi un serial Tv.
RăspundețiȘtergere